Personajul lui Teodorovici nu traieste pentru ca nu poate trai. Cel putin, nu live, de vreme ce adevaratele puncte de criza sint resimtite de protagonist cu o placiditate absoluta; in schimb, experientele imaginare (amintiri si reverii) sint consumate cu o frenezie cvasi-patologica. Nu e niciun paradox aici: constiinta personajului e imuna la prezent tocmai pentru ca spatiul sau a devenit un cimp de lupta intre trecut si viitor. Eroul, un original <>, suporta impasibil socurile existentei deoarece adevaratul sau capital afectiv se afla concentrat in seifuri indepartate: inghite rusinea si infidelitatile curente, dar se infioara amintindu-si de bataile primite in copilarie sau se extaziaza la gindul fericirii casnice. Mai mult, transferul imaginar e atit de puternic, incit ajunge sa domine prezentul: cum altfel sa ne explicam ca, aflat in fata unei fete goale, ipochimenul se apuca sa-si faca cruce, amintindu-si de momentele copilariei in care saruta icoanele?
