în revista Viața Romanească, nr. 8

Cînd m-am apucat de scris cartea mizam pe mai multă vehemență din partea mea… dar nu am reușit, de fiecare dată cînd mi-am adus aminte o întîmplare tristă, neagră, am simit nevoia să o ocolesc. Am reținut, mai ales, acele evenimente, întîmplări și povești care să ne ajute să ne despărțim, rîzînd, de comunism. Pe mine, personal, rîsul m-a salvat, în acei ani. Aveam de ales să rîdem sau să ne deprimăm. Eu am ales rîsul. Și nu singur, în casă, ca tovarășul Pantelimon Găvănescu, pe care l-am citat, ci în grup, cu prietenii, cu cunoscuții „bine selectați”. Am rîs de prostia din jur, am rîs de stupiditatea vieții politice din comunism, am rîs de necazuri. Cred că asta a fost, pentru mine, singura soluție. Mi-am creat o cochilie personală, un spațiu de libertate alcătuit din păcăleli ale cenzurii, din hohote de rîs, din dovezi de prietenie și solidaritate.

Am rîs în viață, am rîs pe scenă și am rîs în scris. Am rîs, am scăpat. Și răul a trecut pe lîngă noi.