M-am trezit, la un moment dat, în conflict cu o ființă foarte apropiată care mi-a cerut doar atît: complezență. Atunci mi s-a părut scandalos, pentru că lucrurile care ne legau ar fi trebuit să fie mult mai importante decît complezența. De atunci însă mă tot întreb (deși acea ființă, rară și care mi-a influențat decisiv viața, nu mai trăiește) ce mi-a cerut, adică ce însemna pentru ea complezența și ce înțelesesem eu că înseamnă. S-ar putea zice că am scris această carte, dublă, ca să-mi explic ce mi s-a cerut și ce-am înțeles eu că mi se cere. Am avut, de fapt, mereu această problemă, cu autoritatea de orice fel: nu suport organic să mi se spună ce să fac, cum să fac și mai ales în ce fel să mă împac cu realitatea pe care refuzul meu reflex o implică. Mi se pare esențial să pot spune cînd nu sînt de acord cu anumite lucruri. Fiindcă din tot felul de complaceri (instituționale, politice etc.) se nasc monștrii care tocmai se pregătesc, din nou, să ne devoreze.
