în Suplimentul de cultură, nr. 701

Nu că m-aș fi gîndit că scriu o carte. Voiam să fac o proză scurtă – ceva despre o fată și tatăl ei – dar, cu toate cafelele de peste zi, la un moment dat m-a apucat somnul. „Ei, asta e, o termin mîine“, mi-am zis. Dacă nu am terminat-o a doua zi și nici în săptămîna următoare și nici măcar în anul care a venit, a fost pentru că am descoperit în scris cea mai amuzantă și eliberatoare activitate din lume. Nu aveam nici un plan. Habar n-aveam, de la o noapte la alta, ce urmează să se mai întîmple. După ce se duceau toate treburile zilei, îmi luam o cafea sau o bere și mă așezam la masa din bucătărie. Inventam întîmplări și personaje. Dacă mi se părea că acțiunea trenează, mai omoram pe cineva. De cîteva ori mi-a fost lene să povestesc și am desenat. Am scris cum scriu copiii, cu fericire și iresponsabilitate.