în Observator cultural, nr. 1024

Problema pe care o pune romanul Veronicăi D. Niculescu este, în definitiv, dacă și cum se poate supraviețui, în condițiile „vremurilor crunte“, fără a-ți pierde umanitatea. Ceasornicarul reușește, ca urmare a statutului său de mic meșteșugar, să-și conserve o oarecare doză de libertate, scăpînd de malaxoarele industriei socialiste. Pentru a-și păstra această libertate minimală, acceptă să se despartă (pentru moment sau pentru totdeauna?) de Silvia, care pare să aibă semne de sarcină, și pleacă la București, unde apare posibilitatea să beneficieze de un atelier și unde (din motive birocratice) ea nu-l poate urma deocamdată. (…) Toți copiii librăresei rămîne o admirabilă carte de atmosferă, în care vibrează o coardă lirică, reverberează o încărcătură, poetică și nostalgică în același timp, care înnobilează pînă și paginile cele mai prozaice la prima vedere. Cartea Veronicăi D. Niculescu are ceva din frumusețea unui poem cinematografic.