în Observator cultural, nr. 1017

Lăptarul e un roman realist infuzat de plăcerea (și urgența) digresiunii, latură pe care foarte mulți critici au reamarcat-o, un roman de idei și un roman al formării, un roman al absurdului în care o minte tînără și proaspătă încearcă să găsească o logică, aspect care, la fel, i-a făcut pe mulți critici să traseze o apropiere între Burns și proza lui Beckett. Este un roman fără vîrstă, apropiat unei distopii atwoodiene (Povestea cameristei a fost menționată, adesea, pentru această direcție), dar și un roman feminist și politic, care, dincolo de problematica dificilă pe care o deschide și o analizează, e plin de umor, de personaje atașante, cu mici ciudățenii personale, de idei și de povești (povești de dragoste, inclusiv) spuse cu originalitate, căldură și înțelegere. E o carte cum rar apar, una care e, iată, foarte inspirat tradusă și la noi, foarte limpede la lectură, directă, pasionantă și necesară.