Dacă mă hotărăsc, de exemplu, să scriu despre un roman ca „Vizuina de Aur”, care drept să vă spun mi-a cam electrizat părul de pe antebrațe și mi-a transmis niște emoții greu de cuantificat și de descris (dar nu ăsta este rolul literaturii bune?), cum ar trebui să procedez? Ce-ar trebui să fac ca să vă conving că, dacă o să vă pice c ndva cartea asta în m ini, merită să o citiți, pentru că este o carte extraordinară în simplitatea, dar și în minunata ei complexitate?
Adevărul este că nu poți scrie adevărat despre o asemenea perioadă decît dacă ai trăit-o. Iar Cătălin Partenie scrie adevărat în Vizuina de Aur, cu o simplitate dezarmantă și cu o sinceritate care nu e la îndemîna oricui. Nu vă așteptați la cel gen de „confesiune totală”, la relatări minuțioase despre propria viață și a celorlalți, la subiecte atinse tangențial, cu jocuri subtile de limbaj și aluzii fine, (auto)ironice, la felul cum „se trăia atunci”. Dacă e să fiu sincer, cred că totul mi s-a părut conceput în cheia aia ingenuă (de aici și extraordinara autenticitate a romanului) cu care îți povestești prietenilor prostiile pe care le-ai făcut în armată sau ce „lovituri” ai dat în vremea liceului. Dacă n-ați fost implicați niciodată într-o astfel de discuție, habar n-aveți ce-ați pierdut.
