Primul om, cartea care ajunge la cei de azi în forma ce adună, laolaltă, note, bruioane şi pagini închegate, recuperează imaginea unui Camus ce evoluează şi se transformă în anii de după decernarea Nobelului. Se simte în acest Camus o adiere a morţii, dar şi o energie creatoare ce contrazice legenda epuizării sale scriitoriceşti. Izolat, detestat de stînga şi de dreapta radicală cu egală pasiune, însingurat şi încăpăţînat, Camus alege să se investească în Primul om cu disperarea pe care doar presimţirea difuză a morţii o poate dărui cuiva. (…) Romanul postum al Camus este un bildunsgsroman algerian. Pînă în pragul morţii, chiar şi atunci cînd este atacat cu ferocitate şi denunţat ca duşman de cei care îl privesc cu suspiciune, ca pe un trădător, Camus nu a renunţat să se identifice cu această Algerie populară, toridă, însîngerată. (…) Primul om este cronica, nostalgică, a unui timp care ajunge la capăt: după numai cîţiva ani de la moartea lui Camus, algerienii europeni dispar din istorie, îndreptîndu-se spre patria franceză pe care unii dintre ei nu o văzuseră niciodată pînă atunci.
