Întregul roman e construit din mici scene de viață atent înfățișate din care irup imagini de o extraordinară frumusețe. În lumea aceasta în care „cerul era ca un capac de conservă sub care Dumnezeu îi închisese pe oameni”, existența se derulează ca un vis în care se repetă la nesfîrșit. (…)
Adunînd la un loc întîmplări banale și altele care se deschid spre supranatural, scriitoarea configurează existența unui sat situat parcă în centrul lumii, într-un timp care îl învăluie cînd într-o aură mitică, vegheat de arhangheli, cînd în rotocoalele dense ale tăvălugului istoriei. Oamenii se schimbă, familiile se adună, cresc și se sting, iubirile se nasc și se pierd sau își modifică forma și dimensiunile, sufletul speră, e prins de dorința de a-și găsi liniștea, de revolte, de setea de a fi cineva, apoi se scofîlcește de dezamăgiri, se pierde în nebunie, se desparte de sine și de ceilalți, urcînd în moarte ca într-o izbăvire. Îngerii nu îmbătrînesc, nici Dumnezeu, ei sînt în afara timpului, dar timpul oamenilor devine incompatibil cu lucrarea lor.
