Nu cred că intenția lui a fost să șocheze. Poemele, de la contemplative la pătimașe, sînt despre emoții umane trăite la superlativ, gîndite într-un anume fel și scrise direct, în limbajul în care-au fost gîndite.„Raze vechi curgeau păstos/ Peste-un trup dumnezeiesc/ Care chiar al tău era,/ Cu șolduri, cu sîni, cu gură,/ Și-alături se chiflingea/ Viața-mi, mură după mură,/ Numărată pe de rost/ De-un melc surd și orb și prost.” Indiferent dacă poezia se numește Iubita mea cu dos frumos sau Elegie și are-n ea rîme, portocale sau nebunii, nu ai cum să te superi pe Emil Brumaru și chiar dacă te superi un pic, îți trece imediat ce ajungi la confesiunea din Sonetul 43: „Mi-am cheltuit talentul în lubrice sonete/ Cum fluturii-și dau praful aripelor pe mîini”. (…) Meritul lui este că a luat toate oile negre ale limbii rom ne și, combinîndu-le, le-a transformat în curcubeie. I-a ieșit unic, original, erotic și neerotic. Emil Brumaru n-a fost un poet erotic, a fost un poet care-a știut exact pe care butoane să apese. Iar restul e doar imaginația cititorului înfierbîntat care, citindu-l pe Emil Brumaru, o ia nițel razna.
