În vremea contaminării e scrisă în cîteva zile; mai precis, în prima decadă a lunii martie a acestui an, în acele prime zile – foarte aproape de rapoartele tragice de la ora 19 despre sute de morți din Italia la fiecare 24 h – în care, în țara natală a autorului cărții, pandemia coronavirusului își lasă în urmă, într-o progresie geometrică, efectele teribile. O progresie pe care Paolo Giordano o înregistrează – cu neliniște, cum spuneam, dar nu cu una paralizantă – și pe care o ia în posesie, intelectualmente și (îmi vine să spun, chiar mai mult decît atît, și anume) sufletește, cu o atenție specială, cu luciditate și, deja instalat, ca mai toți compatrioții săi, în „ochiul furtunii“, cu un optimism moderat. Așadar, o atenție specială – pentru că „în vremea contaminării, ceea ce facem sau nu facem noi nu ne mai privește exclusiv. N-aș vrea să uit asta nici după încheierea crizei“ & pentru că „efectul cumulat al acțiunilor fiecăruia dintre noi asupra comunității nu este același cu suma efectelor acțiunilor noastre. Dacă sîntem mulți, fiecare comportament al nostru are consecințe globale abstracte și greu de imaginat. În vremea epidemiei, lipsa de solidaritate este, mai întîi de toate, o lipsă de imaginație“. (…) În vremea epidemiei, sîntem un singur organism. În vremea epidemiei, redevenim o comunitate“.
