În După plîns eroul se găsește la recuperare supravegheată la o cabană din munți; în ciuda unei recidive, etilismul aparține trecutului, iar în fața lui se conturează un viitor gol și neliniștitor. El devine acum protagonistul unei aventuri inițiatice, care îl va face să descopere diferența dintre scrierea „bună“ și scrierea „rea“ și, în paralel, capacitatea de a se transforma dintr-o ființă solitară, fascinată, narcisiac, de jocurile propriei sale inteligențe, într-o ființă solidară, ale cărei afecte încep să înmugurească timid.
„Recuperarea“ este aici un spațiu similar sanatoriului din Muntele vrăjit, nu mai e infernul care frînează orice tentativă de evaziune, ci un purgatoriu care lasă deschisă posibilitatea „însănătoșirii“ (nu clinice, ci existențiale). Personajul încearcă să-și impună acum mici exerciții de solidarizare, își asumă sarcini gospodărești, încearcă să cioplească într-un atelier de sculptură două mîini împreunate, dar mai ales scrie.
