în Observator cultural, nr. 1010

La prima vedere, cărțile lui Fulaș se înscriu în categoria unei formule romanești insistent cultivate după 1990, romanul „marginalității“, care aducea în prim-plan personaje greu adaptabile erei consumeriste, aflate într-un conflict latent cu realitățile acesteia și măcinate din interior de patima, mai mult sau mai puțin conștientizată, a autodistrugerii. În această ordine de idei, protagonistul celor două romane este un „auto-exclus“, pe care dependența de alcool și de droguri îl face inapt pentru o viață socială normală, închizîndu-l într-un infern al singurătății din care în cele din urmă încearcă să se salveze, apelînd la soluția recuperării. (...) Dar asemănările cu „romanul marginalității“ sînt mai degrabă exterioare; Fulaș refuză tentația „verismului“ gen Radu Aldulescu, iar personajul său se diferențiază net de protagoniștii acestui tip de roman, care sînt în general naturi instinctive, tratate după rețeta narațiunii comportamentaliste, în care analiza psihologică joacă un rol secundar, problematizează puțin sau nu problematizează deloc și nu au disponibilități speciale pentru exercițiul introspecțiilor și al teoretizărilor cu caracter general.