Lavinia Braniște (n. 1983) a fost pentru mine o revelație, nu doar fiindcă, spre deosebire de congenerii ei, scrie proză realistă la persoana a III-a, fără artificii literaturizante sau experimente delirante, ci și pentru că stăpînește în dozaj echilibrat toate ingredientele romanești care dau efectul de real – observații, dialoguri, comportamente, atmosferă, vorbirea indirectă liberă, astfel încît să facă adevărat ceea ce scrie. Nu atît povestea din roman, cît felul cum e spusă dă măsura talentului prozatoarei. Subiectul e și el de mare interes: este vorba în principal despre ceea ce poate afla și gîndi un tînăr născut în 1989 despre comunism și viața cotidiană a rom nilor de atunci, despre felul cum își percepe prezentul și lipsa lui de iluzii față de viitor.
