pe optmotive.ro, nr. 4

O carte ce stă dintru bun început sub falsa impresie a unei colecții de proze, Ultimele povestiri (Editura Polirom, 2018, traducere de Cristina Godun) ale scriitoarei poloneze cîștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2018, Olga Tokarczuk, se devoalează progresiv, în ritmul lecturii, drept un roman ce ia forma organică a inimii, o carte ce se articulează discursiv din trei perspective apropiate celor trei femei ce poartă gene comune; trei generații carevasăzică: bunica, mama și fiica (Parka, Ida și Maia) exorcizează, pe rînd, angoase, singurătăți și Madelaine – toate pulsînd asemenea unor artere, toate irigînd obstinant, dar binefăcător, cele patru camere ale organului vital, toate cumulînd, înregistrînd și defulînd plastic spaime, absențe și așteptări ce converg spre unica realitate de netăgăduit, covîrșitoare cu certitudine, realitatea morții.

Cartea Olgăi Tokarczuk identifică tipologii umane, stereotipii, superstiții, într-un registru al firescului, și le demontează inedit și totodată persuasiv, șarmant.