Naraţiunea lui Bocai este strînsă, nu pretinde efortul construcţiei planurilor multiple. Interesul autorului se îndreaptă aproape exclusiv spre acele conştiinţe tulburi şi contorsionate ale bolgiilor danteşti bucureştene. Sigur, va fi existînd şi subtext, de pildă inginerul de la metrou îl precede şi-l prevesteşte pe Constantin, o simbolistică a întîmplărilor şi oamenilor (las pe alţii să le judece), dar esenţial în proza lui Iulian Bocai este golemul realităţii abisale care se prăvăleşte peste noi. Aceasta este senzaţia, aici este „tare” Bocai. (…)
În final îţi dai seama că dincolo de viermuiala acestor chiriaşi şi a acestor gazde, cu psihologiile lor abisale cu tot, există ceea ce se cheamă viaţă, viaţa atît de inexplicabilă pînă la urmă, de nedesluşită şi de fără rest. Iar în surprinderea palpitului vieţii Iulian Bocai este as - unul nealiniat, neideologizat şi rebel, care scrie aşa cum îşi doreşte Mihai, alter ego-ul său: „o pagină dintr-un roman existenţialist, numai că acum fără angoasă şi fără filosofie: doar viaţă pură şi nediluată, în toată lipsa ei de viitor care-o făcea, paradoxal, să pară eternă”.
