pe bookhub.ro

Deși mai puțin celebru decît Eseu despre orbire, poate pentru că nu a beneficiat de ecranizare sau poate pentru că epidemia, de această dată, e prezentată în imagini de o spectaculozitate mai atenuată, Eseu despre luciditate merită să îl urmeze pe primul, în ordinea lecturii, nu doar pentru că, într-o oarecare măsură, îl continuă și îl întregește, dar și pentru că pune întrebările pe care le ridică primul roman într-o altălumină.

Personajele romanului, rezolvîndu-și dilemele interioare în timpul primei epidemii (din celălalt roman), odată curățați de orbire, decid să se descotorosească de un sistem inutil și infect, ale cărui marionete deveniseră, decizie aproape unanimă și atît de firească încît nu e nevoie de vreo organizare sau complot pentru a se împlini, schimbarea vine de la sine. Lupta este, astfel, unilaterală: guvernanții luptă cu dușmanii pe care singuri și-i construiesc, omorînd, însă, oameni reali. O idee comună, dar care nu poate fi trecută cu vederea, este că sistemul poate învinge individul, dar nu și mulțimea care devine, la rîndul său, un altfel sau poate un alt sistem, nu știm dacă și pentru cît timp mai onest și mai lucid. Cine învinge, sistemul sau rațiunea, rămîne o întrebare fără răspuns. Saramago încheie romanul lăsînd acțiunea suspendată: guvernanții cîștigă o bătălie, omorînd un om nevinovat, dar războiul nu s-a terminat, dacă nu cumva e fără sfîrșit.