în revista Steaua, nr. 11-12

Fără să adopte vreun act de frondă (cum s-ar fi întîmplat în poezia anilor 2000), Dan Sociu refuză, pe de altă parte, orice condiție elitistă a poetului, scriind despre momentele simple de singurătate și plăcere privată, ceea ce face ca poemele lui să emane o forță de identificare puțin întîlnită astăzi chiar și în textele autorilor mult mai atașați de reprezentările sociale. Aceasta și datorită unei orchestrări foarte bune a vocilor poetice, a registrelor ironice și a rimei (care nu pare căutată dinadins sau cu orice preț, dînd impresia continuă de relaxare stilistică), precum și datorită construcției excelente a peisajelor afective, rememorate prin elemente simple, dar esențiale („nu vreau nimic din afară, nimic din adînc/ numai să mă uit la comedii și să mănînc/ păcat că nu pot să mușc pe dinții din față/ fincă omul e și prost în viață”, p. 13).