în revista Steaua, nr. 2

Granița fină dintre familiaritate și înstrăinare intuită de Tokarczuk dă naștere unui experiment livresc cu totul aparte, concretizat poate în forma sa cea mai completă în volumul Rătăcitorii (Polirom, 2018), care se constituie ca o meditație fragmentată asupra pribegilor, mînați de dorința de a se afla în permanentă mișcare. Romanul este, în manieră tipică, un palimpsest: de la debutul cu tentă autobiografică, care mărturisește fascinația aproape obsedantă de a pătrunde mersul lumii dintr-un stadiu dinamic, la peregrinările unei mame fugare prin stațiile de metrou din Moscova, scriitura polonezei reformulează imaginea lumii în ochii cititorilor săi. Între paginile cărții sînt ascunse douăsprezece hărți, fiecare aparținînd unei epoci diferite, care reprezintă Pămîntul ori crîmpeie ale acestuia în diferite stagii de descoperire. Elementul comun care conferă un orizont de legătură între acestea, precum și între diferitele povestiri presărate aparent aleatoriu rezidă în similaritatea universului nostru cu organismul uman și mai ales în necesitatea ambelor de a se mișca pentru a trăi. De altfel, pe întregul itinerar ar firului urmărit de Tokarczuk este speculată această viziune a unei planete vii, asemenea unui organism însuflețit, care își urmează propriul parcurs existențial, în paralel cu traiectul locuitorilor săi.