pe alecart.ro

Cu o scriitură care nu face concesii poveștii, ci dezvăluie realitatea în care sînt prinse personajele aproape cu brutalitate – de fapt, cu o distanțare care potențează senzația de sufocare, de neputință, Yoko Tawada definește liniile unei lumi ce păstrează prea puțin din imaginea pe care o avem despre Japonia de azi: o insulă izolată complet de continent, într-un viitor incert, dar nu foarte îndepărtat, adică un spațiu și un timp care își pierd treptat identitatea, făcîndu-te captiv înăuntrul unei bucle în care bătrînii își duc traiul prelungit către vîrste tot mai înaintate, în timp ce pielea copiilor devine din ce în ce mai străvezie și mai casabilă, iar stomacurile lor nu mai pot digera aproape nimic, nici măcar sucul dulce-acrișor al unei portocale. Transformați în ființe stranii, pe jumătate oameni și pe jumătate altceva, cu trupuri care își pierd granițele sexualității și sînt pe zi ce trece tot mai fragile, acești copii se nasc deja bătrîni, vulnerabili, iar timpul pare că pentru ei se scurge în sens invers. (…) Totuși, nimic nu te pregătește pentru final. Sînt de departe cele mai reușite pagini ale romanului. În ele cinismul și tandrețea se înlănțuie, iar răceala scriiturii devine chiar acea rigor mortis.