în Cațavencii

Povestirile din acest volum sînt, nici vorbă, scrise din perspectiva unui om de stînga, pentru care lupta cu turcii de pe Cîmpia Mierlei a fost momentul augural al conștiinței naționale a învinșilor. Ceea ce mi se pare azi încă uimitor în povestirile lui Andric e puterea lui de a înțelege cum se schimbă relațiile dintre învinși și învingători, de-a lungul timpului, și mai ales cum conștiința de supuși ai Imperiului Otoman a oamenilor locului se metamorfozează după cum se schimbă afacerile istoriei. (…) Povestirea care dă titlul cărții, cea cu elefantul vizirului, e de o expresivitate fără cusur. (…) Dar cele mai multe dintre povestirile lui I.A. nu țin de lovitura de teatru din final, aia care întoarce lucrurile pe dos, ci își văd liniștite de treaba lor, ca și cum ar fi povești pe care cititorul știe cum să le întoarcă pe dos, față de finalul lor literar. Ca și Camus, Ivo Andric știe că literatura nu e o afacere ideologică, ci chiar dacă se bagă în asemenea treburi, trebuie să-și găsească scăparea în ficțiune, nu în ideologia vremii.