în Observator cultural, nr. 1010

Structura (...) cărții respectă un scenariu revoluționar: prima parte prezintă o evaluare a situației, este descrierea unui iad și a instrumentelor sale de tortură. Ne aflăm în ultimii ani ai țarismului. Nedreptatea socială ajunge la cote extreme, iar puterea – în ciuda instrumentelor ei complexe de control și de opresiune – se vede depășită de forțele sociale ale modernității. Ca și în celelalte cărți, Ernu este scrupulos în dezvăluirea structurii și mecanismelor puterii, ca și a diverselor forme de rezistență și luptă socială, analiza sa situîndu-se în concurență cu narațiunea propriu-zisă. În această carte însă, el este parcă mai narativ ca niciodată, părțile analitice sau filozofice avînd o pondere mai mică în ansamblul cărții sau integrîndu-se în dialoguri.

Celor care s-au săturat de small talk-ul generalizat, Izgoniții le va oferi satisfacția reîntîlnirii cu discuțiile înfierbîntate, dostoievskiene despre sensul vieții și dorința de a schimba lumea. Unul dintre imperativele lui Ernu este revenirea la dezbaterile reale, directe, contondente despre problemele care ne frămîntă și abandonarea tematicii fade și manipulatoare a mass-mediei. Cartea însăși este un impuls către schimbarea agendei de discuții, readucînd în actualitate problemele fundamentale ale relațiilor dintre individ și putere.