în Suplimentul de cultură, nr. 678

Cînd am început să scriu cartea asta, aveam în minte două personaje: un țigan tînăr & fără trecut și o fată tăcută & foarte îndrăgostită. O fată care își exprimă dragostea într-un mod doar de ea înțeles, o tînără femeie care (și asta a fost ideea de la care am pornit, de fapt) repară oase într-un loc mai degrabă pustiu, lipsit de evenimente majore, fără nici un fel de coordonate spațio-temporale. Voiam doar să mă joc, să văd dacă e posibil să spun o poveste de dragoste fără să folosesc mijloacele obișnuite. Să formulez deviant un comportament deviant, așa cum e de obicei dragostea (între atîtea alte comportamente deviante, acceptate social). Cu cît reușeam să folosesc mai puține mijloace, îmi ziceam, cu atît mai bine. Fără acțiune, fără conflict, o poveste desfășurată doar la nivelul (aproape de neînțeles) al pămîntului și al epidermei. Nu puteam să-i plasez decît într-un sat. Un sat înconjurat de dealuri, aproape pustiu, decorul perfect în care cei doi puteau să stea unul lîngă altul zile, luni, ani în șir și să tacă, să facă aceleași și aceleași mișcări, gesturi ritualice, stranii, lipsite de orice dinamică socială. Acțiune puțină într-un spațiu sărac și închis, în care ceilalți oameni să apară foarte rar, doar ca niște umbre și doar pînă la marginea proprietății lor și doar ca să dea nemulțumiți din cap înainte de a încuia porțile și de a dispărea în spatele perdelelor.