Pe pagina de gardă a volumului, sub titlu, este scris roman. Poate fi considerat într-adevăr un soi de roman construit din bucăţi de puzzle, care, deşi fragmentar şi chiar cu unele piese lipsă, reconstituie o imagine de ansamblu. Un personaj, naratorul, este urmărit în interacţiunile lui cu umbra - moartea, dar şi traumele, spectrele amintirilor, răbufnirile inconştientului etc. - şi constatăm cum aceste interacţiuni îi modifică percepţia şi felul în care se raportează la umbră. Numai că eticheta de roman e doar o convenţie. În realitate, nu m-am aşezat la masa de scris cu intenţia să fac literatură. Pentru mine, scrierea acestei cărţi a fost pur şi simplu o experienţă existenţială, ceva care ţine de viaţă, de moarte, de viaţă şi moarte. Nu trebuie să se înţeleagă din asta că spun că literatura nu ar fi bună, că o desconsider în vreun fel. În fond, rămînînd în aceiaşi termeni, literatura te ajută în general să uiţi de moarte. Ca, de altfel, orice distracţie. (...) Scrierea ei a fost o incursiune în lumea umbrelor, din care am ieşit - cum se spune - întărit: am ajuns să mă împac cu ideea de moarte şi, în general, cu umbrele mele. Acum, poate să apară întrebarea „bine, dar dacă e aşa o experienţă personală, de ce ai mai publicat-o?“. Pentru că şi cititorul poate să refacă drumul pe care-l propun şi să întreprindă propria lui explorare. Pe mine m-ar fi ajutat să citesc o astfel de carte, dacă n-aş fi scris-o.
