Bogdan-Alexandru Stănescu îl trezește din morți pe Caragiale – cum îl știm, dependent de ironie, alergic la prostie și incompetență, farceur, nu și șarlatan, capricios, afemeiat, indulgent cu sine, cînd glumeț, cînd exasperat, conștient de valoarea operei sale, dar cîteodată nesigur – ca să-l transforme în personaj: un bărbat gé, germofob, crepuscular și tot mai singur pe măsură ce-i parcurgem – destinatari accidentali și indiscreți ce sîntem – povestea vieții, meloman sentimental mereu cu cîte o bere Justus Pfungstädter prin preajmă, amorezat de pianista din casă, nimeni alta decît fiica lui Barbu Delavrancea, precum un Humbert Humbert cu conștiință de o fostă Lolita muzicală, surprinsă de propriu-i destin literar. Nu am găsit nicio notă falsă.
Bogdan-Alexandru Stănescu nu comite eroarea de a alege un stil informativ. Citind Scrisoarea, nu aflăm diverse lucruri despre Caragiale, ci înțelegem cum și în ce măsură scriitorul a făcut față situațiilor concrete. Documentarea nu iese bățos la iveală. Datele biografice ajung delicat în sloturile ruletei afective, în vreme ce episoadele cețoase îi stimulează lui Stănescu imaginația speculativă.
