în Suplimentul de cultură, nr. 673

Dintre toate textele reunite între aceste coperți, cel care m-a schimbat n-a fost Prăbușirea. Eu nu sînt Emil Cioran. Cel care m-a schimbat a fost Orașul meu pierdut. E unul dintre cele mai frumoase texte care s-au scris vreodată pe pămînt, aproape la fel de frumos ca o pagină oarecare din Marele Gatsby.

Cred că în sfîrșit am ajuns să înțeleg de ce vă iubesc atît de mult: nimeni, domnule Fitzgerald, n-a mers atît de departe în oceanul nostalgiei. (...)

Din Prăbușirea mai rămîn cu această idee pînă la care nu știu cîți au mai ajuns: dovada unei inteligențe de primă mînă este abilitatea de a avea în minte două idei opuse în același timp și de a-ți menține totuși capacitatea de funcționare. De exemplu, ar trebui să poți vedea că situația e fără speranță și totuși să fii hotărît să o faci să devină altfel.

Cred că tocmai i-ați definit pe cei visători și pe cei înfrînți, singurii oameni cu care ați fost vreodată frate, domnule Fitzgerald, ceea ce vă face unul dintre puținii muritori norocoși.