în Convorbiri literare

Pe de-o parte, e un fel de eseu autobiografic despre moarte și despre frica de ea (întîmplările sînt împănate cu intertexte relevante din filme și cărți la subiect), pe de alta, e o ficțiune cu trucuri autenticiste, reluînd pe spații scurte, ca personaje, inclusiv cuplul Cezar-Luminița din celebrul roman amintit mai sus.

Farmecul cărții vine, însă, dintr-o altă glisare, cea între tonuri. Ca și-n prozele sale precedente, Cezar Paul-Bădescu marșează susținut pe linia subțire dintre grav și ironic, dintre tragic, abominabil, ilogic și comic, pentru a obține un efect special: „un Rambo altoit cu Cioran”. Pe cît de șocante și de marcante sînt unele morți, pe-atît de încurcate și de opace metafizic sînt explicațiile legate de ele. Personajele, oricît de importante moral (bunicii, prietenii cei mai buni, copiii nevinovați) ori social (generalul „revoluționar” Militaru, vedetele de cancan) ar fi, au parte de aceleași morți greu de prins în eventuale discursuri îngreunate semantic de implacabilul destin al tuturor.