în Rom nia literară, nr. 6

Întrebarea în jurul căreia se articulează demersul științific din cea de-a doua parte a cărţii, este cea referitoare la modalitatea de raportare a intelectualilor, scriitorilor și artiștilor la diversele substanțe psihotrope. Sînt savanți care au studiat folosirea narcoticelor în Orient (Dimitrie Cantemir, Mircea Eliade), ba chiar și scriitori care s-au sinucis folosind opiacee (Alexandru Odobescu), unii au folosit narcotice din rațiuni medicale (Mihai Eminescu), iar alții le-au utilizat încercînd descoperirea unor paradisuri (Alexandru Macedonski), unii și-au stimulat creativitatea (Tristan Tzara, Ion Barbu), alții doar și-au potențat forța creației (Geo Bogza, Victor Brauner), unii savanți au experimentat pe ei înșiși efectul narcoticelor în scopuri științifice (Gh. Marinescu), alții le-au studiat în cadrul manifestărilor religioase (Mircea Eliade, I. P.Culianu), unii au creat personaje dependente de stupefiante (Mateiu Caragiale, Alexandru Vakulovski etc.), alții și-au relatat propriile experiențe narcotice (Andrei Codrescu, Alin Fumurescu etc.). Cercetătorul pornește de la premisa conform căreia consumul de substanțe psihotrope nu este doar un simplu detaliu biografic, ci, dimpotrivă, modificînd starea neuropsihică a scriitorului, adesea, acestea au capacitatea de a-i modifica în mod substanțial opera (uneori și viața). Volumul semnat de Andrei Oișteanu este (și va rămîne) condamnat la actualitate. Marile calități ale unui astfel de studiu rămîn incontestabil imparțialitatea, echilibrul și vigilența critică cu care autorul discerne prin multitudinea de surse.