în Observator cultural, nr. 995

Înainte de orice, trebuie să spun că am citit tot ce a scris Lavinia Branişte pînă acum, ... ajungînd, în sfîrşit, la proaspătul roman Sonia ridică mîna. Chiar dacă nu au lipsit nici rezervele, mi-au plăcut absolut toate. În primul rînd datorită onestităţii dezarmante care a devenit deja marca Branişte, reţeta ei fiind aceea a unui realism frust, fără înflorituri, perfect pliat peste momentul istoric pe care îl are în vedere, dublat de o abordare care pare întotdeauna să fie foarte sinceră şi personală, neideologizată (atît cît se poate, evident). Pen­tru că, dincolo de doza inerentă de subiectivitate, Lavinia pare să se apropie cu infinite precauții de orice temă socială, în contextul în care eroinele ei se îndoiesc întotdeauna în primul rînd de ele însele, şi abia apoi de ceilalţi, se autoironizează non-stop, îşi chestionează luciditatea, obiectivitatea, capacitatea de înţelegere, de empatie etc. Iar faptul că cel mai nou roman al Laviniei Branişte este scris la persoana a treia, şi nu la persoana întîi ca anteriorul, constituie doar un simplu amănunt tehnic, nu schimbă cu nimic această ecuaţie.