în Suplimentul de cultură

Eram în Barcelona, luam prînzul cu familia și cu cîțiva prieteni. Stăteam toți, șaisprezece persoane, la o masă mare în stradă. Și mi-a venit ideea asta: De ce nu aș scrie o carte în care acțiunea să se petreacă la o masă dintr-un restaurant? Personajele să nu facă nimic altceva, doar să vorbească. Și, din cauza contextului, să fie nevoiți să nu plece din locul respectiv. Nu aș fi vrut ca cina respectivă să fie acasă, de exemplu, unde poți da drumul la televizor în timp ce mănînci sau te poți ridica oricînd de la masă să pleci în altă parte. Într-un restaurant, în schimb, stai pînă la finalul prînzului sau al cinei, e o normă unanim acceptată social. Totodată, într-un astfel de spațiu, nu există în mod normal violență, nu atacăm oamenii cu care luăm masa sau pe cei din jur și nici nu aruncăm cu lucruri împrejur, nu țipăm și tot așa.

Ăsta a fost gîndul inițial, să fie un soi de spațiu claustrofobic, oamenii să fie condamnați să rămînă împreună pînă în momentul în care li se aduce nota de plată. După aceea, am ales și titlul cărții. Abia apoi mi-a venit în minte că aș putea împărți capitolele cărții ca pe un meniu. Iar de acolo m-am apucat să scriu.