Dar dincolo de asta, Molly Bloom e, pur și simplu, un personaj care ți se impune aproape cu forța, prin felul în care James Joyce a știut s-o introducă în scenă și s-o doteze cu o combustie existențială explozivă. Monologul ei neîntrerupt, absența semnelor de punctuație, sfidarea regulilor gramaticale și îndrăzneala de a rosti lucruri pe care nicio femeie din literatura occidentală nu le-a rostit pe șleau o proiecteză, dintr-o dată, în categoria personajelor memorabile. Cartea a fost, pe tot parcursul scrierii ei, și un Anti–Ulise, o abordare a eternelor conflicte dintre bărbat și femeie, văzute de pe celălalt versant, rămas în penumbră, al unei Penelope mai puțin sentimentale decît aceea a lui Homer, dar mai lucidă și, atunci cînd era nevoie, mai cinică, mai îndrăzneață. Mi s-a părut că Molly e dispusă să riște pentru a-și sprijini ideile nu înfruntînd doar oprobriul public, ci și poziția în cadrul familiei.
