„Am recitit cele cinci volume de <>, din ediția Eugen Simion, insistînd asupra corespondenței și, încet-încet, caragializînd, s-a născut un personaj. Așa l-am simțit, ca pe o natură duală, o amfibologie ambulantă. Un tip care adora să se dea-n spectacol pentru că era putred de deștept și se hrănea din uimirea auditoriului, în același timp un om extrem de muncitor și de riguros, înclinat spre căderi melancolice. Iar în țara asta, rigoarea și principialitatea sînt privite, din zorii primei modernități, cu neîncredere. Să zicem că fiecare dintre aceste naturi o compensa pe cealaltă. Apoi, în scrisori, Caragiale își arată și natura melancolică, prăpăstioasă, frica de moarte, depresiile cele mai crunte, care cîteodată efectiv îl paralizau. Acest Caragiale mi-a plăcut mie și, dacă tot am vrut să fac un roman biografic <>, am încercat să adîncesc dualitatea asta sclipitoare. Altfel, ar fi ieșit un personaj monolitic, lipsit de a treia dimensiune și de o profunzime pe care Caragiale o avea cu asupra de măsură.”
