Homeric-ul Doinei Ruști este un roman frumos și bine scris, o carte de literatură pură și un regal pentru cititorul versat și împătimit. De multă vreme n-am mai citit o carte construită impecabil, care să te țină pînă la ultima filă. Romanul aduce trei personaje, prezentate încă de la început, care devin, pe parcurs, măști ale unei singurătăți acute, în interiorul căreia există o singură salvare: un ideal dus la extreme, absolutizat. În centrul poveștii se află iubirea dintre Pantelimon și Despina, dar romanul n-o dezvoltă în cheia obișnuită, a literaturii de gen, ci „scormonește” în acele zone obscure, „din spatele poveștii”, printr-o intrigă inteligent construită, ducîndu-te treptat în siajul unei istorii fantastice, cu dispariții misterioase, cu o pădure plină de secrete și cu un personaj vizionar – Mărmănjica. Dar spectaculos în acest roman este modul în care se îmbogățește povestea, fără să te lase să întrevezi rezolvarea conflictelor mici, din structura unui episod, sau pe cele mari, care susțin romanul. Treptat, crește figura naratorului, devenit în cele din urmă personajul principal, cu o artă narativă, pe care numai Doina Ruști o deține la noi, iar acest narator preia pe nesimțite toată încărcătura unei iubiri, care debutase cu două personaje, aproape tradițional schițate.
