în Observator cultural, nr. 986

Porţile percepţiei. Raiul şi iadul e o carte care trebuie judecată cu mintea trează, mai ales prima parte. Huxley a fost un scriitor vizionar (în 1932 apare Brave New World), enciclopedic, cu un arbore genealogic impresionant, plin de personalităţi culturale şi ştiinţifice; pe de altă parte, în acea vreme, consumul de droguri nu se răspîndise atît de îngrijorător ca în ziua de azi. Modul în care Huxley foloseşte mescalina nu are nimic de-a face cu divertismentul sau cu supunerea la o dependență şi nu ni-l putem imagina, în nici un caz, în postura unui rebel zvăpăiat care asociază drogul cu eliberarea sexuală şi răsturnarea societăţii. Huxley experimentează drogul în scop introspectiv, spiritual, religios, făcînd efortul ulterior de a-şi scrie confesiunea – eseu al unei autobiografii chimice; scriitorul căuta în mescalină o spiritualitate care lipsea modernităţii şi o recuplare la divinitate pe care o încercase şi prin meditaţie, (auto)hipnoză sau lectura textelor sacre. Să ne aducem aminte de Eliade, care, în Şantier, în timpul şederii în India, nota faptul că opiul l-ar putea ajuta să-şi recapete nu funcţiunile spirituale, care-i erau intacte, ci semnificaţia lor pierdută prin prea mult studiu. Privită astfel, experienţa lui Huxley nu mai poate fi combătută cu argumentul moral obişnuit, care se rezumă la culpabilizarea drogatului ca vicios ori iresponsabil autodistructiv; probabil că Huxley cunoștea măsura şi nu se lăsa rătăcit.