Scriitura ei e un act artistic remarcabil: într-un univers cețos în care e greu să zărești lumina autentică, să împrumuți voci și perspective și să le așezi sistematic într-o desfășurare filmică a viselor nu este la îndemîna oricui. Împovărătoarele libertăți individuale, împovărătoarele ipostaze ale însoțirii anilor, întîmplărilor, permit ca fundamentul arhitecturii romanești să se afunde în abisurile suprarealiste în care, îngemănate, cămila, cerbul sau vaporul populează minți, personaje, existențe, într-un oraș care a pierdut calitatea de agora. Singurul antierou în adevăratul sens al cuvîntului devine orașul, expresie a unei societăți a însingurărilor și însinguraților.
