în Observator Cultural, nr. 977

Nu aș mai spune decît că admir la Dan Coman curajul de a ignora orice drum bătătorit în literatură și de a merge pe acel drum fără compromisuri. De pildă, abilitatea de a interioriza fragmentarismul sau de a încălca convenții narative și de a face ca toate aceste devieri de la normă să pară un lucru firesc, chiar natural în fluxul scriiturii. Dan Coman folosește o poveste-ramă cu narațiune la persoana a III-a, însă această poveste este uneori deturnată de fragmente în care se trece brusc, fără alt avertisment, la o povestire de persoana I, în care personajul preia în mod neașteptat și rolul de povestitor, efectul rezultat fiind unul de apropiere și de atragere a cititorului (și mai mult) în poveste. La un scriitor mai puțin experimentat, acest procedeu ar fi lăsat impresia unui experiment teribilist. În romanul aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată, schimbarea de viteză pare să se potrivească de minune și să funcționeze în mod organic. Această mișcare paradoxală primește o definiție în a doua partea romanului: „Dragostea e o obișnuință stranie oricînd, la orice vîrstă şi în toate formele sale. Un mecanism care reglează doar pentru a deregla. Intensitatea cu care corpul încearcă (în zadar) să facă față minții. Cerul înstelat de deasupra și planta eotică din cap”. Numai lui Dan Coman putea să îi reușească un roman rural, fragmentar, poetic, care să fie în același timp experimental, modern și să curgă la fel de firesc ca mișcarea mareelor.