Am citit-o pe nerăsuflate și, la sfîrșit, am simțit cum recapătă consistență întrebări esențiale, pe care le credeam evacuate definitiv într-un spațiu înghețat, un spațiu al resemnării cognitive, al ratării sensului, al demisiei interioare. Și asta nu pentru că mi s-ar fi oferit, dintr-odată, răspunsuri edificatoare, ci pentru că era vorba de o carte vie, o carte trăităpagină cu pagină și nu, cum se întîmplă adesea, o colecție de „ingeniozități“ mai mult sau mai puțin acrobatice, o pagodă terminologică, de natură să-și monumentalizeze autorul. Pe scurt, înainte de lectură mă simțeam bolnav, pentru ca, în final, să trăiesc un început de vindecare!
Lucrarea lui Vintilă Mihăilescu se desfășoară, în mare, pe trei paliere: 1) Confesiune, adică „ego-analiză“ (confruntarea cu suferința, cu teama, cu incertitudinea, cu dislocarea radicală provocată de spitalizare); 2) „Anecdotică“ („tablouri vivante“ din spațiul clinic, scene și vorbe cu medici, bolnavi, asistente, „aparținători“); 3) Analiză (antropologică, sociologică, psihologică, metafizică, istorică, statistică, toate riguroase, fără fasoane pedante, fără o castratoare morgă academică). Evident, nu pot rezuma, în cîteva rînduri, bogăția de trasee oferită de textul cărții. Ceea ce contează e ansamblul, cu toate detaliile lui.
