în Suplimentul de cultură, nr. nr. 641

O să le iau pe rînd. Nu am crezut niciodată, precum medievalii, că lumea este o carte. Dar dacă este o carte, este una imposibil de citit, întrucît a fost „compusă“ într-un limbaj necunoscut muritorilor de rînd (dar și sfinților), într-o lingua ignota. Dacă e un text, literele au fost amestecate definitiv și nu mai pot fi puse în ordinea inițială. Așadar, nu mă pricep să citesc lumea, dar îmi place să privesc o floare, îmi place să privesc glaucul lacului Ciric, îmi place să privesc pădurea de la Galata (mai ales toamna), un chip luminos de madonă binevoitoare, coborînd din Copou, arborele lui Iuda din parcul de la Fundație, cerul în amurg, valurile impetuoase ale Bahluiului, din care adesea sar pești vorbitori direct în undița pescarilor. Nu pretind că aș înțelege ceva din ceea ce văd, frumusețea mi s-a părut dintotdeauna un dar gratuit și nemeritat, fiindcă de prea multe ori îl ignorăm și ne pierdem vremea cu fleacuri, polemici și griji închipuite. Uităm să privim în jur, uităm să ne bucurăm, deși viața nu durează mai mult decît o clipită: a fost, a trecut, fugit irreparabile tempus.