în Literomania, nr. 107

Andrei Oişteanu mi-a fost mentor, nu doar prin cărţile sale, ci şi prin şansa de a-l fi întîlnit, la începutul anilor ’90, de cînd îmi ghidează paşii pe calea cunoaşterii. De citit, l-am citit mai întîi pe Oişteanu prozatorul, cu a sa Cutie cu bătr ni (Meta, 1995; Cartea Rom nească, 2005; Polirom, 2012), care, apărută în plină epocă de restituiri din Mircea Eliade, I.P. Culianu și V. Voiculescu, mi-a îndestulat apetitul de ficţiune mito-simbolică. Oişteanu însuşi m-ar dojeni dacă aş susţine-o şi astăzi, dar, la vremea aceea, l-am catalogat drept „un Eliade mai bun”. Mi se părea mai limpede stilistic, mai stăpîn pe construcţiile narative şi, bineînţeles, mai înţelept – după deceniile de clarificări succesive care despart romanul de maturitate al lui Oişteanu de proza în rom nă a junelui Eliade.