Cum am împușcat un elefant se deschide cu mai multe texte care ilustrează perioada imediat următoare întoarcerii scriitorului din Birmania, cînd și-a impus traiul în sărăcie, asumîndu-și desconsiderarea celorlalți și toate consecințele unei astfel de vieți precare. În Azilul de noapte, de pildă, este zugrăvită în detaliu existența zilnică a vagabonzilor, ritualul intrării în acest așezămînt pentru cei fără adăpost, hrana infimă, mizerabilă, deposedarea azilanților de țigări și de alcool, frigul, desconsiderarea, animalizarea sub imperiul satisfacerii unor minime nevoi fiziologice. Ochiul vigilent al ziaristului se întrezărește din fiecare pagină, observînd și criticînd atitudinea arogantă a vreunui angajat sau risipa de hrană din bucătăria azilului, mîncarea fiind azvîrlită la gunoi în loc să fie împărțită celor în nevoie. În La zdup, ochiul interior înregistrează fauna închisorilor, bețivii jalnici sau pe cei glumeți, procedura rapidă de la judecătorie, celulele reci, insalubre etc.
