pe filme-cărți.ro

Parcurgînd paginile mi-am adus aminte de atmosfera unora dintre romanele lui John Steinbeck, în special La răsărit de Eden. Printre alte similitudini, ca laitmotivul stranietății de exemplu, alt aspect care mi-a rămas pregnant în minte este acela că trecutul își cere mereu tributul, ne urmărește mereu, nu putem scăpa de lucrurile neterminate, pentru că ele cer un răspuns chiar atunci cînd ne gîndim că nu mai trebuie să dăm unul. Pendulînd între ceea ce este moral și ceea ce ne face fericiți, personajele lui Michel Bussi dobîndesc pe parcurs profunzime, la final aproape că nu mai știm nici de partea cui să fim, nici ce alegem să susținem. Michel Bussi reușește în Nuferi negri nu numai personaje excelente, zugrăvirea unui decor idilic în cuvinte puține, puternic sugestive, dar mai ales un joc bine regizat cu timpul, cititorul aproape că nu realizează trecerea de la o perioadă la alta decît mult după ce deja a pătruns în acel spațiu temporal care are reguli proprii și povești specifice de așternut pe pagină. O carte într-adevăr bine scrisă, cu poveste realistă și schimbări dramatice de situație. Finalul, dincolo de nota optimistă pe care o aduce, mi-a lăsat un gust ciudat, pentru că drumul pînă la fericire pare extrem de anevoios și aproape că nu mai ai vreme să te bucuri de cadoul venit cu atîta întîrziere.