în Scrisul Rom nesc, nr. 12 (184)

Demersul cercetătorului Andrei Oişteanu este cu atît mai valoros cu cît este practic unic în critica literară de la noi: o cercetare amplă, care să coaguleze segmentele importante ale limbajului critic, a fost mult aşteptată. Din fericire, volumul răsplăteşte cu asupra de măsură această aşteptare şi îi propune lectorului rom n o parcurgere fascinantă a istoriei narcoticelor, de la plantele psihotrope, utilizate cu scop religios şi ritualic, pînă la halucinogenele romanticilor şi decadenţilor, stimulente ale imaginaţiei, vizionarismului şi artei narative. În cazul fiecăruia dintre autorii analizaţi (Eminescu, Al. Macedonski, Mateiu Caragiale, Max Blecher, Ion Barbu şi grupurile de avangardişti), utilizarea anumitor stupefiante şi, mai ales, alegerea lor, constituie de la bun început o notă individualizantă şi care, nu de puţine ori, se regăseşte în operele literare. Volumul extrem de savuros semnat de Andrei Oişteanu este, pentru literatura şi cultura rom nă, o piesă valoroasă – orice lector va găsi între paginile sale măcar unul dintre scriitorii favoriţi şi va avea astfel ocazia de a pătrunde într-un univers insolit al reveriei şi al boemei artistice.