în Dilema Veche, nr. 758

În afara acestui traseu, care poate fi, la rigoare, rezumat, există, în structura volumului, cîteva noduri, cîteva acumulări de consistență care trasează în mod independent un contur intim și, probabil, inconștient: e vorba de acele secvențe biografice care „rimează“ unele cu altele, care coagulează un sens inexprimabil: de pildă, momentele de tăcere pe care i le oferă un bun prieten după lectura unui manuscris, semănînd izbitor cu acelea, de care are parte la sosirea în Elveția, din partea unui renumit psihanalist; sau, nu mai puțin, coincidența dintre felul în care rezumă o anecdotă din jurul lui Jung, prezența numinosului (ca o energie care poate fi asimilată și metabolizată chiar dincolo de înțelegere) și modul în care o mătușă, tanti Cicuța, îl învață pe adolescentul Ion Vianu să se bucure de muzică. Lucruri, spuneam, care scapă descrierii seci, dar care sînt, toate, atrase spre sine de o însușire suverană, pe care în „Cuvîntul înainte“, Ioana Scoruș o numește inspirat neutralitate binevoitoare.