în Observator cultural, nr. 944

Fontana di Trevi, care dă titlul romanului, asta e: simbolul fugii, al părăsirii țării (visul oricui înainte de 1989), garanția că, dacă arunci o monedă acolo, vei reveni în acel loc („Plecarea de acasă; bănuțul aruncat în Fontana di Trevi”). Ca o garanție a evadării, a eliberării de un soi de blestem istoric, sub care au stat, cîteva generații la rînd, familiile protagoniștilor. Povestea Claudiei Morar, fiica Sultanei și a lui Aurelian, care trăiește într-un provizorat permanent în străinătate, vînînd burse și stagii doctorale, e o replică la destinul Letiției. Tînăra aleargă după tot felul de oportunități, pînă se alege cu un cancer în fază terminală. Fericirea nu e nici în afară, chiar dacă nu e posibilă nici acasă. Iar plecarea nu se poate realiza definitiv: nu poți pleca de acasă cu tot ce e al tău. Ceva rămîne și te cheamă înapoi. Ruptura definitivă (cazul Claudiei, care amînă în permanență reîntoarcerea) înseamnă eșec, rătăcire de sine și, în cele din urmă, moartea.