Romanul lui Guțu este o frescă socială fără pretenții, ce oscilează între două lumi, cea a intelectualilor și cea a suporterilor de galerie (dinamoviști în speță). Personajul central, Vlad, doctorand cu înclinații de stînga, scrie o teză despre ultrașii de la Dinamo, ducînd o existență tranșată între spațiul academic, în care lucrează în cadrul unui proiect, și spațiul-sanatoriu al galeriei cîinilor roșii. Între cele două lumi singura punte de legătură este umorul relaxat de intelectual al naratorului, care observă vitriolant trepidațiile și tensiunile din interiorul grupului academic în care lucrează și simpatetic pe cele ale grupului de microbiști, o adunătură de (pseudo)intelectuali și (pseudo)interlopi, care trăiește inerțial în cadrul convenției microbiste, după sloganul „noi îl iubim, că și el ne iubește”, băieți de cartier sau „rebeli fără cauză” (Vasile Ernu) pentru care activitatea de ultraș e ultima resursă emoțională valabilă și satisfăcătoare: „Atunci cînd ești legendă, plebeii ca noi, dacă tot nu te pot atinge, vor măcar să te scuipe. Din dragoste, desigur”.
