Teodor Baconschi încearcă să definească noțiunea de model de-a lungul timpului, cu metamorfozele și impactul decisiv asupra unor potențiali discipoli. Utilizează, în acest sens, sintagma om mare: acea persoană care, prin realizările și atitudinile sale majore și memorabile, rămîne în conștiința contemporanilor și a generațiilor următoare. Marii oameni ai antichității, apoi cei ai epocilor următoare sînt receptați, bună vreme, ca niște spirite grandioase, cumva situate dincolo de contingent. Om al timpului său, Teodor Baconschi selectează, dintre personalitățile întîlnite pînă acum în diverse împrejurări, oameni pe care i-a admirat și cărora le face un portret realist, în sensul că nu îi urcă pe un soclu, nu îi transformă în „figuri grandioase”, ci le observă atent luminile și umbrele, meritele, dar și inerentele scăderi sau limitări umane. Selecția pornește de la ideea potrivit căreia e mai potrivit să nu alegi congeneri, chiar dacă realizările lor sînt remarcabile; aceștia își vor găsi mai tîrziu admiratorii, „cronicarii și portretiștii”, după cum se exprimă Teodor Baconschi. Criteriile sale sînt deopotrivă obiective și subiective. Cele obiective țin de realizările celor evocați, de fireasca, legitima admirație; cele subiective țin de felul în care s-au creat sau nu legăturile empatice între aceștia și autorul cărții, acele inerente relații de simpatie/antipatie reciprocă.
