Am citit cartea aceasta în cîteva ore și singurul regret este că nu a fost mai lungă. Mi-ar fi plăcut să mă delectez mai mult timp cu astfel de proze care stîrnesc, deopotrivă, rîsul și plînsul. Titlul are nuanțe înșelătoare. Acel rîs vine, așa cum și moto-ul subliniază, pentru a contracara plînsul. Și-am rîs de multe ori fără să mă pot opri, chiar dacă subiectele povestirilor aveau suficient de multă tristețe și o consistentă doză de dramatism. Douăsprezece povestiri cuprinde acest volum și în ele se amestecă o sumedenie de emoții, căci fiecare povestire se țese în jurul unei amintiri, al unui moment ancorat bine în memoria afectivă și faptică. Și, așa cum se întîmplă adesea cînd privești în urmă, se întrevede un tîlc acolo unde, cîndva, fuseseră doar trăiri, pentru că memoria are darul de a transforma, de a trece totul printr-un filtru. Aș citi și reciti oricînd astfel de proze și nu ezit a le recomanda iubitorilor de proză scurtă și nu numai. Se spune că a scrie povestiri poate fi mai dificil decît a scrie un roman, pentru că într-o povestire trebuie să surprinzi esența și nu ai spațiul nemărginit pe care ți-l oferă romanul. În cîteva pagini sau zeci de pagini, să redai o lume prin ceea ce o definește sau să dai viață unui personaj pe care cititorul să îl vadă în ansamblul său, cu bune, cu rele, cu tot ce are – nu poate fi chiar ușor. Și totuși, citind R sul, nu percepi deloc efortul, povestirile curg, depănate de o voce sigură, înzestrată cu acest har al povestirii.
