în Rom nia literară, nr. 34

Scris cu puțin timp înainte de plecarea ca voluntar, de partea comuniștilor, în războiul civil din Spania, Drumul spre Wigan Pier se prezenta ca un itinerariu avînd drept finalitate „soluția socialistă“, promovată ca unic remediu în fața amenințării fasciste, soluție pe care Orwell o dorea realistă, lucidă, pragmatică, debarasată de „oribilul jargon“ internaționalist, de jenantul „miros de excentricitate“, de „dîra de nesinceritate pîcloasă, pe jumătate dospită“ a opiniilor unora (p. 182), autorul părînd dispus să își reprime, pentru moment, frisonul în fața ideii – decantate, totuși, la finalul uneia dintre exortații – că „Poate o […]societate fără clase nu reprezintă o stare de lucruri fericită și luminoasă, în care vom continua cu toșii să ne purtăm la fel ca înainte, doar că nu vor mai exista nici ură de clasă și nici snobism. Poate că asta va însemna o lume sumbră, în care idealurile, codurile și gusturile noastre nu vor mai avea niciun sens. […]Cu zîmbete iubitoare, deși ușor arogante, pornim să-i întîmpinăm pe frații noștri proletari și, uite, frații noștri proletari […]nu ne cer să-i salutăm, ci să ne sinucidem“ (p. 194). La capătul acestui drum nu părea să se ivească, prin urmare, „falaciosul“ Wigan Pier, ci, „anticipată“, lumea ordonată, mașinistă, a Fratelui cel Mare, cel care stă cu ochii pe tine.