Este vorba de un artist fictiv: Jed Martin. Nu un practicant al artei fictive (precum arta naivă), ci un artist inventat de autor. Însă, așa fictiv cum e, el interacționează cu personalități cît se poate de reale ale vieții culturale franceze. Printre ei, Michel Houellebecq însuși, cu care are o relație extrem de complexă. Haideți totuși să numim arta pe care o practică Jed Martin artă fictivă, pentru că se potrivește al naibii de bine! El debutează ca fotograf (o veche tradiție de familie), imortalizînd produse fabricate: piulițe, șuruburi, apoi pe cei care le produc. După care descoperă hărțile Michelin și constată că „harta e mai interesantă decît teritoriul”. Drept urmare deschide o expoziție cu fotografii de hărți care-l fac celebru. Într-un tîrziu trece la pictura de portret care îl îmbogățește de tot, dar îi și creează probleme legate de viața lui și a celor portretizați. Așa că renunță și la asta, în cele din urmă. Unii critici consideră acest roman postmodern al lui Houellebecq drept cea mai slabă carte a sa. Dar atît mie, cît și Academiei Goncourt ni s-a părut cea mai bună, pentru modul suveran în care amestecă realitatea cu ficțiunea, biografii reale cu o anticipare autobiografică stranie, construind un tablou (da, tablou, de ce nu?) în care disecă structura ideatică a momentului cultural francez. Mai ales din artele plastice, aflate în mare suferință.
