Rushdie stăpîneşte decupajul, ca într-un film, dar şi montajul momentelor/poveştilor, alături de multe fragmente de scenariu, proiecţie cinematografică, cartea însăşi, aduse la vedere. Mai ales referinţele ample, livreşti, ca şi prezenţa ticurilor postmoderniste ale „facerii” (cărţii sau filmului) au funcţia unor pauze narative, fiind mînuite în iureşul evenimentelor care iau, de multe ori ironic, accentele melodramei, serialului, ştirilor false, dar şi stereotipiilor artistice. Strategiile autorului (chiar şi adresarea către cititor de a i se „spune” René, trebuie să fie demne de studiul lingviştilor, aşa cum trimiterile livreşti, în asemenea cantitate (şi cu ştiinţă) introduse pot face deliciul cinefililor sau cititorilor de literatura senzaţionalului sau a serialelor (a se vedea, luate în răspăr de multe ori) şi de „enciclopedia” de pe internet.
